26 mart. Abel

E bine sa te atentionez. Aceasta este o poveste cu tag-ul cosmar.

Nota: Pentru o experienta personala mai…senzoriala, iti recomand, cand citesti randurile de mai jos, sa asculti (pe repeat daca e nevoie) piesa pe care am scris povestea si anume In The Trees – Stalgia.

E o dimensiune in afara intelegerii omenesti – raul si binele se intrepatrund precum nuantele de gri ale fumului dizolvat in atmosfera. Distinctia incontestabila, atat de des proclamata, este un joc de suprafata, o iluzie dulce-amaruie pentru pastrarea integritatii curelei strans innodate in jurul bucatelelor noastre de realitate fabricata. Cum sa indraznesti, totusi, sa privesti mai departe? Sa-ti imaginezi un alt adevar?Ce ai mai fi apoi?

Prin urmare, ne inchipuim, in buni sau rai. Convingerea ne devine inchisoare si dincolo de ea nu poate exista ceva mai temeinic, mai credibil. Categoriile sunt pasiunile noastre omniprezente si totul trebuie sa aiba distinctii identificabile. Frica de orice alternativa este providenta insasi si existenta, in esenta sa, neinchipuita fara.

Un pas in fata altuia si astfel inaintezi prin ceata, convins ca-ti traiesti viata din plin. E un drum necunoscut si trecutul doar o amintire, insa esti sigur ca bornele iti indica calea corecta. Auzi voci vagi si mirosi trairile altora, dar nimic nu te poate deturna. Atmosfera laptoasa e la fel peste tot – te indreptatesti sa crezi. Nimeni nu e special si deci tu poti fi, astfel ca “ce sa-i faci” si “viata merge inainte” vin mereu in avangarda trairilor tale. E ceva ce stii din strabuni. Deci, un pas in urma altuia…asa te asiguri ca iti tii viata in loc.

Lui Abel i se pare ca adoarme…cu toate gandurile astea amestecate, planand asupra-i, creand un peisaj din ce in ce mai indepartat. Vin si stau…nu pleaca…Ii tin pleoapele drepte si ochii ficsi in intuneric.

Are sub ea un pat moale, cearsafuri pufoase si o perna precum o imbratisare dorita. E singura si linistea, intr-un sfarsit, o incredinteaza sa paseasca in afara realitatii materiale. Iat-o adormita.

Imponderabilitatea si acest sentiment mai prejos de amorteala sunt mereu partea ei preferata in antreul celeilalte lumi. O reculegere cu cel mai bun gust, atat de ravnita si totusi atat de uitata. Isi spune ca a dizolvat lumea, de data asta…nu pe ea insasi. Un strigat primordial si o unda de soc fatala. Doar de atat a fost nevoie…si totusi de un curaj cat 7 galaxii. A indurat destul…chiar si asa mult prea mult. Iata ca e liniste…intuneric si liniste – milioanele de kilograme ce-i apasau umerii de eoni au disparut intr-o clipita.

Traverseaza un vis fara culoare, fara forma, fara sunet….doar senzatia de astepare o urmeaza, tinandu-se ferm de firul fiintei ei. Incearca in zadar sa se elibereze prin rationalizare. Nimic din ce cunoaste nu pare sa ii fie ofranda potrivita. O ia cu ea de bunavoie de asta data. Accepta bataile fara ritm ale inimii, rasuflarea taiata si sentimentul de teroare. Inainteaza si fiecare portiune parcursa pare sa-i ocazioneze sentimenului de expectativa o dilatare cu autoritate. Apar fisuri in convingerea ei ca e doar un vis.

E un teritoriu foarte diferit.

Aici, materialitatea capata o densitate mai greoaie. Gravitatia ii suge interioriul si o trage lichefiata intr-o lume cu non-reguli, doar ca s-o adune configurata gresit intr-un colt de camera straina.

Parca e rosu in jur. Poate si putin alb? Abel vede totul ingustat si realizeaza ca doar un ochi ii este functional. Ar fi preferat, poate, sa aiba ochii scosi complet si genunchii zdrobiti…orice tortura fizica e mai buna decat constructiile atat de vii din mintea sa. E incremenita intr-un film pe care-l urmareste doar cat poate cu o jumatate de ochi deschis.

Abel a avut mereu ganduri de alta culoare…dar uneori nuantele de profunzimea vidului necunoscut o surprind chiar si pe ea. E, de altfel o fiinta atenta. Nu desconsidera in mod gratuit pe nimeni…mai ales pe nimeni. Se intreaba des ce este viata si exploreaza cu sete orice raspuns care sperie. Cum ar fi ea altfel? Fara toate variantele ei de negru? Are si roz…si verde…si albastru. Astea-s pentru privirile superficiale. Pana la urma, cine vrea sa te cunoasca cu adevarat? Toti ne speriem atat de usor, de atat de putin. Chiar si de iubire, scopul suprem al omului, de milenii promovat. “Totul in numele iubirii”…iubire de vecin, de mama, de caine, de copil…toate dar mai putin de sine…atat de insignifiant acest amor de sine – o blasfemie ce-ti asigura locul in iad.

Aaa…iadul…Abel se intreaba in care din ele e acum. Sau e rai? E oare iadul ei sau raiul lui? Cat de departe poti innebuni? Nu i-a spus nimeni. Doar ca poti innebuni. De la ce si cat se intinde maladia ingrozitoare, nu stia. Mai bine inceteaza cu intrebarile, isi spune.

Pielea ii furnica, carnea i se strange si oasele ii trosnesc…le aude pe toate, pe loc. Ce gust ar avea de-ar fi feluri de mancare? “Ati comandat o portie de piele furnicata si carne care se strange…in sange, caci asa se consuma corecta” indrazneste sa se amuze amar.

De ce nu a ramas la usa? Toata activitatea asta mentala? Ce rost are? El tot chiloti albi largi are, o burta slinoasa si pasul tarsait. E pe aici pe undeva…dar totusi doar un ochi ii functioneaza. “Misca-te” isi spune; “Striga dupa ajutor” isi comanda; “Trezeste-te”. Sunt toate retorice. O fi si asta o trasatura a iadului. Il aude, il miroase si ii inregistreaza amenintarile. Ce picioare impovarate are. Parca e totul rosu.

Se concentreaza sa-si desluseasca compozitia. O are: 2 maini, 2 picioare, un cap…toate legate intre ele. Abel observa totusi o transparenta in constructia sa. Un soi de gelatina pulsand colorat. Se vede ca o soapta neabatuta, transmisa din generatie in generatie, viguroasa ca in minutul facerii. Secolele strabatute nu i-au servit decat in calitate de combustibil. E acolo cu siguranta. Ce-o mai fi real, se intreaba.
Chinul pare cel mai real. “Nimic nu se obtine fara greutati” i s-a spus de cand se stie. Orice altceva este descalificat. Orice. Atunci de ce nu ar crede si in acest “acum”? Si daca e sa capate ceva in felul asta, atunci e TOTUL spre bine…nu? Ah…gandurile…vocile astea neobosite. Ar dormi in vis..in vis…in vis.

Dar el se plimba de colo colo. Isi rumega cerealele si-si varsa laptele ingalbenit pe picioarele-i soioase. In chilotii albi. Atat poate sa vada. Asta si tragica senzatie coplesitoare de schingiuiala mentala. Dar are si corpul translucid. Nu o ajuta la nimic.

Abel stie ca ceva i s-a intamplat. O versiune terifianta de abuz. Doar e acolo, in coltul ala de camera carbonizata. Sa fie un vis, se intreaba.
Totusi viata de zi cu zi e atat de diferita de cea in perspectiva. Iti masori timpul in clipe scurte, prin jocurile pisicii, cuvintele tastate in e-mail-uri lamuritoare si in farfurii spalate. Uiti neiertator de usor cum valurile timpului trec atat de distinct, negresit apasatoare si cu urme vizibile, tot in perspectiva. Noptile-s parca mereu la fel, aceeasi panta lunga marginita de senzatia fixa ca esti intr-o capcana, cumva pierduta pe lumina si reintregita in umbrele negre si vascoase. Asa trec anii si raspunsurile la aceleasi intrebari parca se tranforma prea radical, plasandu-te in incapabilitatea de a te mai recunoaste de pe-o zi pe alta. Abel ar raspunde fara urma de sovaiala ca nu ar regreta nimic…totusi ar da timpul inapoi, macar intr-un moment. Sa-si sopteasca versiunii sale din-apoi ca toate drumurile deriva din aceleasi culori de rosu sangeriu si alb spitalicesc. Mai bine te opresti la start si-i dai foc. Refuzi vehement sa participi. Dar cine sa auda…urechile-s pentru prezent, nu trecut ori viitor…cu atat mai surde in prezent.

Isi da seama ca nu respira. Nici gura nu i se deschide, iar buzele i-s amortite. Cu ce maini sa iti simti fata? Este totusi tintuita intr-un colt de camera…observand totul cu un singur ochi si ascultand crantanitul ingretosator. Trebuie sa faca ceva. Ecoul gandului ei se aude viu ricosand de peretii camerei si toate celelalte sunete amutesc instant. A auzit-o. “Nu trebuie sa mai hotarasc” isi zice soptind…toate firicelele de conceptie mentala cu semnul exclamarii se afirma galagios si atat de clar. Priopria-i minte e neabatuta.

Il dibuieste printre lacrimile ce se strang categoric fara aprobarea ei si realizeaza ca se indreapta spre ea. Pielea-i precum cartonul uscat, picioarele de neclintit si degetele mainii ii sangereaza infipte in podea, printre smocuri de par si lichid lipicios. Lantul gros e invizibil, dar sigur precum apusul.

Poate asta inseamna sa traiesti. Realizand ca ochii iti ies din orbita, mainile iti sunt contorsionate, parul smuls atarnand pe umeri, sangele prelingandu-se pe sani, carnea in fasii pe langa ea, in afara ei. Toata durerea asta si totusi nu o simte. E o capitulare in afara intelegerii omenesti – raul si binele se intrepatrund precum nuantele de gri ale fumului dizolvat in atmosfera…a renuntat demult. Nici nu mai stie cand…cand s-a metamorfozat in coaja asta, un simulacru ieftin si pagan al vietii din ea insasi. Mai degraba se amuza decat sa-si planga disperarea. Ar rade in hohote chiar.

– Pentru ce sa mai lupt? rosteste ea cu voce ragusita, miscandu-si nepotrivit mandibula.
El era in fata ei. Un ingalat supraponderal, fara fata dar poftind dupa suflarea agitata din Abel. Isi tine bolul strans si rasufla lung.

– De ce nu stii? intreaba el deformat.

O priveste fara ochi. O sfaramase de se zvarcolea surd printre propriile oase, ii descompusese carnea si muschii fasie cu fasie, ii smulsese parul lung pana toata frumusetea ei inchipuita o astepta pe podea. O imputinase fizic. Doar bataile inimii si pulsatiile creierului se mai auzeau. Ce cauta?

Isi relua tarsaitul. Alterneaza din nou rosul si albul. Asadar nu e nicio scapare. E oare candva din orice? Nu-si poate ordona sa se trezeasca…chiar de-ar fi apoi o zi lunga sub efectul neabatut al noptii fara sfarsit.

– Ce sa stiu? reuseste Abel sa ingane.

Janghinosul se intoarce spre ea. Se repede cu o agilitate de copil, se apleaca spre ea si o desira hotarat. Trage din nou fasii de carne si muschi. Scormoneste cu ferocitate. Abel urla in zadar. Doar efectul vizual o terifiaza. Durerea e demult dizolvata. Nu simte nimic. El tot scurma si scurma. Il motiveaza bataile inimii ei si pulsatiile creierului. E hotarat sa-i desconspire interiorul bucata cu bucata, pana ii releva constructia plamadita din pacla gri si soapte mincinoase si crengi de copac uscat, lungi, negre si ude.

Abel se zvarcoleste din reflex si imita in zadar teroarea. De luptat, nu mai lupta. “Ce sa stiu?” indrazneste sa se intrebe? Daca timpul imi e prieten? Daca alegerile mai sunt ale mele? Daca zilele mi se arata insorite, dar ma pacalesc pe timp de noapte? Cand m-am pierdut pe drumul asta fara borne?

E uneori atat de deasa ceata incat o confundam cu totalitatea dorintelor materializate. S-ar intoarce pe acelasi drum fara borne sa-si adune fragmentele insesizabile prin care s-a prefacut. Atat de insesizabile.

– Ce sa stiu? sopteste Abel in stergerea visului.

El se opreste brusc si o cerceteaza cu lacomie. Ii privea inima. Ajunsese unde jinduia in oroarea asta, rupand os cu os si lasandu-i sangele sa se prelinga in ultimele picaturi.

– Cand incepe gradinita, ii raspunde monoton cu gura plina de saliva. De ce nu stii?

Abel se simte surprinsa de ridiculozitatea tragica a situatiei si pentru o secunda il priveste cu intentie. Fixandu-l de data asta cu un fel de duiosie, se autocompatimeste si aproape se scuza ca isi sta in drum. De mica retine viu cum si-a suprimat trairile prea pure pentru a fi intelese si astfel s-a uitat. Ani si ani la rand s-a ingropat indaratul vietii. Instanta sa de copil a ramas, astfel, neglijata complet, pierduta in padurea deasa si fara frunze a celui mai indepartar ungher al mintii. Un crampei de autorevelatie ii fulgera mintea si tristetea amaruie-dulce ii inunda celulele evaporate. De-ar uita din nou. Insa este sfasiata molecula cu molecula doar doar de-a-si revarsa cel mai ascuns secret, esenta ei ratacita.

Cu ce o ajuta sa retraiasca tot sorocul chinuit? Cu ce o ajuta sa-si invie copilul interior? Travaliul unei noi realitati este atat de apasator. Se impotriveste oricarei resuscitari si se roaga cu ardoare, cu toate puterile ei cat 7 galaxii, cu toate fantomele din alte vieti, trase grabit intr-un foc primordial, sa se transporte inaintea timpului, sa-si opreasca alegerile si sa nu se mai nasca.

Dar soiosul isi termina castronul de cereale si trage de ea si mai tare. Apasa fioros, isi infige hotarat mainile in maruintaiele lui Abel si continua sa intrebe mai insistent ca niciodata “Cand incepe gradinita?”. Are puterea s-o desire un infinit de minute, sa-i lase carnea si sangele si tendoanele sa i se adune in jur cat un munte si apoi inca unul si inca unul, pana cand afla si el, la randu-i, cand incepe gradinita.

Abel e constienta cat o farama de lumina palpaietoare de neon fara putere, departe de orice salvare. Simte iar si iar nenorocirea, isi vede unghiile infipte in lemnul putrezit, isi realizeaza transparenta si restrangerea in mormane de material organic doar sa fie readusa intr-o forma anapoda si apoi redescompusa…doar doar ar sti ce sa raspunda. Acolo e cheia providentiala. Iesirea din acest purgatoriu continuu de-un rosu sangeriu si alb spitalicesc.

Intelege, intr-un final, abandonandu-se printre bucati sfaramate de oase, intregu-i par incleiat si sangele cleios ca abisul e mai negru decat intrevazuse. Cararile catre copilul interior sunt un drum in cerc si nu vrea sa mai lupte. Suprafata apei nu-i mai era salvarea.

Nu stie cand incepe gradinita caci in ea de multa vreme nu mai coexista armonios cu firea-i inocenta. Acea parte din ea care simtea natura umana cruda si in ciuda ei alegea sa imparta bucurie. Acea parte din ea care era mai curajoasa decat oricand chiar daca ochii scrutinatori se grabeaua sa-si proclame promejdios uitarea proprie. Acea parte care ar fi putut crea o realitate de care sa nu se rusineze intr-o fuga mereu dinspre si inspre altceva. Asta ar fi vrut ingalatul sa gaseasca…programul gradinitei. El acolo voia sa ajunga. Desi intr-o forma abominabila, el se pastrase copil. Unul atroce si deformat de atatea realitati stricate, dar tot copil….iar gradinita este tot ce recunoastea, in el si in altii.

Abel nu are raspunsul. Intortocherea interioara spre sinele copilaresc, spre sansa unui nou inceput este mai sfasietoare decat orice ar fi putut el sa-i faca. Astfel, ea nu se mai zbate si strafundurile uitarii o proclama hotarat. Se lasa dusa si intunericul o inghite fara sunet. Strabate aceeasi imaterialitate in revers, aceleasi non-reguli si asteapta sa treaca perdeaua nonrealitatii in acelasi vestibul vascos, urland surd…pana cand…

Deschide ochii brusc! Rasuflarea ii deschide plamanii si narile complet dar realizeaza ca e, totusi, paralizata. Citise si auzise despre paralizia in somn si inchipurile despre concept se intreceau in caracterul terifiant. Una mai groaznica decat alta. Dar vede clar, cu ambii ochi. Se aduna cu toate puterile generationale si reuseste sa se ridice din pat. Fulgerarile si frisoanele de gheata ii murmura fara echivoc ca el e in spatele ei. Simte cum vlaga ii revine in membre si ochii i se umplu de lacrimi. Nu indrazneste sa se uite in urma. Rasuflarea lui inca ii transpira corpul si atingerea varfului degetelor lui se simt ca niste bocete lungi si dureroase. Se aud sutele de plansete in intinderea bratelor lui incercand s-o redesire.

Un pas in fata altuia si astfel inaintezi prin ceata, convins ca-ti traiesti viata din plin. E un drum necunoscut si trecutul doar o amintire, insa esti sigur ca bornele iti indica calea corecta. Si astfel iese din camera, alergand spre o alta. Cea in care viata e la fel ca zilele de dinainte. Un alt el era acolo, neamenintator, sorbind dintr-un bol de cereale in boxeri albi.

Abel izbucneste intr-un plans milenar, dand afara si alte cosmaruri, mai vii, mai lungi. Nici acest “el” nu o aude asa cum e ea, evaporandu-si mai grabit copilul interior, uitand de ce e in viata. Si acest “el” o “desira”…in feluri transparente, prin proiectii cu potential si multe concluzii despre viitor.

Abel plange si tot plange. Arunca si cuvinte nedeslusibile si tot plange. Intr-un final impasibilitatea lui si singuratatea in doi resimtita ii incremenesc lacrimile…iar. Ramane pe marginea patului inca tremurand usor, neatinsa, neconsolata, neinteleasa. Aveau sa mai treaca ani cu multe impunsaturi prea vagi pentru “urechile” ei ale vulcanului interior. Ani de autoanaliza, de momente fara valoare cu un “el” preocupat prea mult de castronul cu cereale, nopti neinduplecate in fata rugamintilor ei fierbinti de a o transforma in nonexistenta, zile cu mult soare interpretat gresit si un deznodamant al suferintei ei intins pe mult prea multe minute zadarnicite.

Acum insa Abel isi sterge fata uda, se indreapta tinandu-si stoinic descumpanirea, si, fara sa scoata un cuvant se intoarce in camera ei, in patul moale, in cearsafurile pufoase, la o perna precum o imbratisare dorita.