30 mart. Iluzii
Timpul
Masura omului. Cat trece intre aici si acolo, intre aproape si departe, intre acum si altadata. O notiune nedeslusibila pe masura ce o cercetam mai in profunzime. Ne este scrisa in ADN asa cum noi ii suntem parte constituenta.
Eram in fata cafenelei si pentru 2 secunde m-a incantat sentimentul de familiar necunoscut. Nu stiam ca viitorul imi determina prezentul. Ii spunem intuitie, acel simtamant al sufletului, fara logica atasata. Un DA sau NU singulari. Doar o chestiune de moment, fara “a venit din trauma y sau din proiectia z”. Ceva in simpla singuratate, o independenta pura.
Mi-am spus atunci ca e benefic, “aici simt ca e bine sa fiu”. M-am increzut fara ezitare in familiaritatea punctului “cald” din spatiu si timp, atunci, in fata cafenelei. E placut sa crezi ca te poti ghida orbeste dupa propriul simtometru. E o siguranta reconfortanta sa te stii calauzit de un sistem intern, ceva dincolo de corpul tau, ceva ce crezi ca este infailibil, nesupus filtrelor si credintelor tale omenesti. O forta divina…
Abia mai tarziu am realizat ironia sortii. Nu cred in ea (nu acum), in ceva predestinat, scris in cerneala permanenta, in firul vietii tesut special pentru noi de niste femei intelepte, ca o definire irevocabila in eter…un punct marcat exact unde trebuie, exact cum trebuie, o determinare foarte precisa, pe care nu o poti eschiva. Nu cred in lipsa liberului arbitru, desi neurostiinta are un contraargument (pentru moment) destul de puternic. Sau cel putin mi-am zis ca nu cred…
Ce poti sa cunosti cu adevarat…oricand in viata omeneasca? Ca ai sau nu un talent? Ca ai sau nu o predizpozitie genetica? Ca esti sau nu influentat de mediu? Ca esti sau nu un produs social strict al unui cadru social? Cine am fi singuri? Cine am fi nascuti fara timp, intr-o culoare fara nuante si nicio o oglinda la indemana? Cum ne-am mai defini? Ce ne-ar mai defini?
In fond…muzica evoca aceeasi profunzime tulburatoare. Sunt note diferite, instrumente diferite, stiluri diferite, dar dincolo de satisfactia fizica, de cat de mult ne misca, punctul comun este insasi profunzimea. O unicitatea, o singularitate in intuneric absolut. Toti ne intalnim acolo. Convergem inspre si divergem din acelasi loc.
Deci ce ne sperie cel mai tare? E acelasi lucru care ne completeaza (cred eu)…acelasi lucru care ne da liber arbitru…acelasi punct de moarte si nastere din propriile unde mentale. Dupa eoni nemasurati, am ales sa masuram. Am ales sa nastem si sa ne divizam, sa ne observam si sa ne uitam, sa ne fie frica dar si sa tanjim dupa reunificare…si, cumva, guvernati in mod omniscient de o teama cu fata de iubire si de o iubire cu masca de frica…ceva nedefinit la care tanjim dar si de care fugim.
Am inventat jocuri. Am inventat simtul proprietatii, am inventat apararea, scrisul, logica, bunul simt, magia, vrajitoarele si rugul, razboiul cu atatea fete, o rationalizare la orice scara, individuala, la nivel de grup, comunitate, natiune, la nivel de trauma personala, orgoliu ranit si profit justificat. Am inventat placerea, calatoriile, dezvoltarea personala, yoga etc….orice forma de experienta umana. Atat de frica ne este de acea singularitate…de necontemplare, de cea mai grea coroana.
Am crezut ca stiu in ce sa ma incred si mi-am generat incantare ca, iata, inca o data, sentimentul familiaritatii nefamiliara nu ma lasa cand am nevoie de claritate si intelepciune.
Am zis “DA” si am purces. Ne-am mutat in mai putin de 3 luni si o noua viata incepea. Am resimtit greul experientei conventionale al mutarii si am ales jocul refacerii fizice. Straniu si amuzant este ca in acelasi timp se amesteca subversiv, graunte cu graunte, si altceva in explicatia recuperarii. Realizam ca nu scapasem de nefericire.
…
Negrul/Intunericul
O intindere infinita de posibilitati adormite. Nenumarate firicele de potentialitati germinand. Iti e prieten la culcare si inamic in drum spre casa. Am scris pe negru pentru a ne naste. L-am modelat pana a tipat lumina si si-a asigurat nemurirea in umbre.
Suna a strigate chinuitoare prelungi, a cantec de greier, a taste sub apasarea degetelor ghidate de o poveste, a stele cazatoare, a respiratie sacadata plina de dorinta prin colturile de scara si a mai cate si cate. Insa, mai presus de toate, negrul e singurul ce indeplineste cele mai adanci si rascolitoare dorinte.
Iti agita mintea, iti zbuciuma sufletul si iti cutremura corpul, dupa care iti ofera liniste, suficient cat sa vezi clar, sa intelegi si sa i te predai in totalitate. Astfel iti asigura in schimb indeplinirea celei mai launtrice dorinte. Fara echivoc.
Uiti totusi. Se pierde intr-o ceata deasa felul in care ti-ai dorit si cum ti s-a indeplinit. Apoi te cuprinde, incetul cu incetul, frica. Uitarea e din stravechi timpuri inrudita cu frica. Ceata devine de-a dreptul opaca si cu trecerea zilelor capata o structura vascoasa, fluida. Apus dupa apus, nu-ti mai cuprinde doar drumul spre dorinta si felul in care ea s-a materializat, ci atenteaza si alte dorinte, inca neaflate.
Vrei sa traiesti intr-un echilibru colorat in fericire, insa de fapt simti mereu ca ceva lipseste, ca o negura nescrisa te paste, ca umbre mai mari decat a ta te urmaresc. Si nu gresesti…doar ai uitat. Iar negrul/intrunericul e mai presus de uitare…e inceputul si sfarsitul. E ceva sigur, permanent si mereu prezent. Mai mult, dorintele neaflate, trecand in ceata cu corp, devin vii, isi descopera glasul, isi invoca indeplinirea, te solicita sa le aduci in material… si uite asa trebuie sa apelezi la negru/intuneric, din nou, sa ti le indeplineasca. Drumul e acelasi. Iti e vag familiar, dar totusi strain.
Iti agita mintea, iti zbuciuma sufletul si iti cutremura corpul…dar se face liniste pentru o secunda si realizezi ca cel mai dulce si cuprinzator gust il are capitularea totala. O despovarare parca cu scadenta de milenii. Dorinta se indeplinieste si tu incepi iar sa uiti.
Ai vrea totusi sa nu mai uiti? Ai vrea sa-ti risti toata forta de animare pentru a-ti tocmi toate dorintele dintr-un foc, cu ochii larg deschisi? Ai avea curajul sa invoci abisul pentru a o lua pe scurtatura?
Daca iti place, te inspira sau te intriga ce citesti pe bloguldenisei.ro si vrei sa primesti mereu cele mai recente postari, te invit sa te abonezi la newsletter-ul bilunar completand formularul de mai jos.
Momentan nu se pot publica comentarii.