01 apr. Usa
Nota: Pentru o experienta personala mai…senzoriala, iti recomand, cand citesti randurile de mai jos, sa asculti (pe repeat daca e nevoie) piesa pe care am scris povestea si anume A Deeper Dream – Atrium Carceri & Cities Last Broadcast.
– Te astept de mult timp, imi spune usa. Poate de cand te-ai nascut ori de mai demult, nu-mi aduc aminte de cand stau aici…sau de cand am inceput sa ma invechesc. Inchisa am tot fost si nu stiu daca balamalele imi functioneaza. Te astept de atat de mult timp, imi repeta usa.
Ma uit la ea fara expresie. Da, realizam ca am ajuns tarziu, dupa calculele mele. Tarziu si prin durere. Dar m-am pomenit fara voia mea pe drumul asta, astfel ca usa ar tot fi asteptat, ar fi tot stat inchisa.
Se decojea amarnic. Era din lemn masiv, fara incrustatii ori elemente decorative pompoase, falnica si inca in picioare. Nu se sprijinea de nimic, de nimeni.
– Nu-mi e rusine de cum arat, aud usa graind din nou. Ma simt inca destul de trainica, in ciuda singuratatii si a lipsei vizitei tale. Stiu, totusi, ca arat…altfel.
O privesc cu mila. Nu pentru ea, ci toata pentru mine. Cine eram si cum ma transformasem, intr-un mod atat de familiar, in ceva totusi atat de strain? Nu aveam cuvinte sa le dau sunet. Nu aveam suflu sa exprim pustiul resimtit. Eram insa acolo, in fata usii inchise de cand nu se masura timpul, decojindu-se in asteptarea fara sfarsit.
Deseori, de cand rulez amintirile astea fabricate, mi-am pus multe intrebari. Despre viata, despre oameni, despre adevar, siguranta, credinta, timp si atatea altele. Le-am cercetat raspunsurile asiduu, mi-am pus toata increderea in fiecare nou orizont descoperit, le-am propovaduit cu incumetare si cuvinte alese…am crezut ca ma descopar, ca ajung la cine m-am ales, doar sa aflu ca am trait printre fantome…si o usa inchisa.
– Nu vrei sa afli ce e dincolo de mine?
Aveam capul plecat si constatam ca, prin evaporarea tututor avangardelor mele de pana atunci, imi ramasese golul. Un spatiu larg, ingradit doar de pereti indecisi. Nu mai aveam intrebari…cu atat mai putin raspunsuri. As fi stat si eu acolo, precum o usa inchisa, decojindu-se in nemiscare. Eram convinsa ca as fi putut sa raman in loc, fara sa ma plang, acceptand trecerea timpului fara minute, stand in propria-mi constructie, spijinindu-ma de nimeni, de nimic.
– Sunt totusi o usa. Chiar si dupa latimea timpului traversat in asteptare, rolul meu este sa ma si deschid.
Ridic privirea si trag aer adanc in piept. E resemnarea cel mai greu produs uman? Caram dupa mine munti de roluri si masti, de atata vreme, justificate atat de elocvent, incat simteam claritatea spatiului neumblat precum carnea rupandu-se din mine, precum bucati din propria-mi existenta arzand lent. Toate astea doar pentru a ma putea clinti, in fata usii, suficient cat s-o pot deschide.
Nenumaratele instante cu revelatii, clipele de anxietate mascata, senzatiile de certitudine, toate carjele pentru viata de pana atunci…tot ce creasem ghidata de lume, de frici, de curajul copilaresc…toate imi sopteau ferm, la unison, ca de fapt nu au existat nicicand. Si iata, imi ramanea doar golul, in fata unei usi pe care stiam ca trebuie s-o deschid.
Rasuflu fara asteptari si trec pragul. O clipa as fi numit traversarea insa instantele nu aveau nume dincolo de ea. Lumea se transforma si golul intins se metamorfoza in uitare. Usa se inchide in spatele meu, fara sunet.
Pasesc pe masura ce creez spatiul si totul prinde culoarea noptii instelate. Fosnetul ierbii inalte, sunetele insectelor de vara si cerul infinit imi contureaza campul vizual. Pornesc si vantul usor, dau drumul raului in departare si ma asez fara tinta. E spatiul fara peretii indecisi. Cream fara intentie punctul din care pornisem in viata, locul pe care l-am uitat crezand ca o cunosc. Anii adunati, cartile citite, sfaturile oferite atat de intelept, calul alb pe care m-am urcat impinsa de fantome, toate erau o suma a fumului disipat la asfintit, un ansamblu fin de bule transludice…nimic ferm, nimic care sa-mi dea sensul proclamat.
Mila deplansa dispare si seninatatea imi linisteste fata. Privesc amintirea stelelor, ascult ambientul si incep sa-mi desfac, unul cate unul, din spatele incovoiat, cablurile dense ale legaturilor permise. Tevi groase prin care ma scurgeam de zeci de ani. De atata timp le alimentam, le ingrosam existenta, le-o justificam infingandu-le mai tare in propria-mi fiinta. Trag hotarat de ele fara sa privesc in urma, lasand sangele sa curga pana la coagulare. Le scot pe toate si golul devinde palpabil prin gauri adanci vaitandu-si neumplerea. Le alin promitandu-le o viata noua, acoperite doar de un strat subtire de piele.
Noaptea instelata continua, iar cablurile trase din carne dispar. Doar vantul, pentru o clipa, ar mai putea sa le desconspire existenta trecuta. Dar uitarea cuprinde totul si iarba se unduieste fara a tine cont.
Ma ridic si cu aceeasi certitudine cu care am pasit incoace de usa pornesc inapoi spre ea. Coborarea abia incepuse.
O gasesc refacuta de data asta. Timpul se trase inapoi si usa era noua. Nicio foita imbatranita nu se mai rupea din ea. O privesc cu o urma de bucurie de data asta. O deschid fara ezitare si ii pasesc a doua oara pragul. Dispare in urma mea de indata ce intorc capul, luand cu ea culorile cerului instelat, sunetele insectelor de vara, vantul nepasator si cablurile mele disparute. Asteptarea ei se sfarsise.
Daca iti place, te inspira sau te intriga ce citesti pe bloguldenisei.ro si vrei sa primesti mereu cele mai recente postari, te invit sa te abonezi la newsletter-ul bilunar completand formularul de mai jos.
Momentan nu se pot publica comentarii.